Eseu de Eliza Roha. Un referendum de coșmar

Scriitoarea Eliza Roha, București

A avut proasta inspiraţie ca la aniversarea zilei de naştere a unei prietene să aducă vorba despre votul de a doua zi, pentru demiterea lui Zeus.
S-a încins o ceartă generalizată între invitaţi şi gazde, cei ai casei plângându-i soarta lui Zeulică, ajuns la mâna prostimii, ceilalţi, în majoritate, susţinând sus şi tare că vor merge la vot pentru a-l da jos pe certăreţul, hoţul, laşul, capul mafiei boicotare de o anumită culoare şi multe altele… Simţindu-se cu musca pe căciulă s-a retras fără ca gestul său să fie observat de conmesenii aflaţi în toiul luptei de idei. Şi mai înverşunată, a doua zi a mers la vot şi a pus ştampila unde trebuia. Seara l-a ascultat înmărmurită pe Zeus cum îşi clama victoria, avându-i alături pe ungurenii, pe cei mici cu capul mare, pe macoveii de ambe sexe…, toţi impetuoşi şi veseli, nevoie mare, că-şi recuperaseră ţara lăsată moştenire lor de mamele, taţii şi bunicii …
Ziua de luni a fost groaznică. A trebuit să facă faţă atacurilor unor colegi ai căror taţi, mămici, unchi, mătuşi, veri, fraţi şi surori se aflau, încă, în funcţiile bănoase, unde-i cocoţaseră dirijorii din orchestra lui Zeus. Şi-a luat liber şi a mers acasă. Necuratul a îndemnat-o, parcă, să dea drumul la televizor. … Din spusele indignate ale unui potocaliu, îmbrăcat în alb, a înţeles că participase la continuarea unei lovituri de stat, că era o infractoare, că va suporta rigorile legii.
La apariţia lui Zeus pe ecran, o imagine stranie i s-a întipărit în minte: Zeus, de tot râsul-plânsul a început să ţipe la infractorii ca ea, la cei care-i înşelaseră aşteptările, care au avut cutezanţa să-i încalce porunca, ca pe o căldură ucigătoare, să iasă din casă şi să meargă la vot, atrăgându-le atenția, cu un deget amenințător că au făcut-o degeaba pentru că milioane de înscrişi și absenți de pe liste, ba permanente, ba speciale sau cum s-or mai chema ele: morţii, puşcăriaşii fără drept de vot, cei care au renunţat la cetățenie ori cei ce nu mai au nicio treabă cu țara, cei de abia născuţi, poate și cei ce au căpătat calitatea de embrion, conaționalii-minoritari de toate credinţele, muribunzii şi bolnavii care n-au putut să-și părăsească patul de suferinţă, toți dar absolut toți, i-au fost alături, aşa că votul celorlalți nu contează. I-a etichetat ca puşcăriabili şi i-a asigurat că-i aşteaptă locuri destule în închisori. A uitat să-i nominalizeze şi să le indice locaţia unde vor fi închişi. Gândi că nu-i timpul trecut pentru că orchestra lui Zeus e mare, nu are numai dirijori, mai are și pianiștii din procuratură, coriștii portocalii din Curtea vecină, vioriștii de mâna dreaptă, sufleorii de la urechea și timpanul, potera, dar ce nu mai are… Când, toți ăștia vor înțelege încotro își va bălăngăni Zeus degetul arătător, însoțit de binecunoscuta zicală: „ghici ghicitoarea mea” ori „nu-i bine, oameni buni…răilor ce sunteți” toți, dar toți vor sări la instrumente, vor pune arcușul, clapele,strigătul sirenei în mișcare și să vezi atunci…Ce realitate, ce voință, ce drept la vot, ce libertate…
Rânjetul lui Zeus, larg deschis ca-n poza cu smeriţii preoţi, s-a întins pe tot ecranul televizorului. Apoi, s-a întâmplat ceva ce a îngrozit-o: măsuţa pe care era aşezat televizorul a început să se deplaseze către canapeaua pe care era așezată ea, ecranul a devenit tot mai mare, gura căscată a lui Zeus apropiindu-se gata să o înghită… A leşinat.
*
Abia îşi târa paşii pe asfaltul încins ce emana vapori toxici, conştientă că nu avea ce căuta acolo deşi locul i se părea cunoscut. Se dezmetici curând. Se afla în Piaţa Unirii. Privi înspre malul stâng al Dâmboviţei, fostul magazin Unirea era o ruină, iar peste podul ce fusese odată cochet se sprijineau una de alta nişte dughene urât mirositoare de unde oameni, deformaţi la trup şi chip, cumpărau de-ale gurii. Un peisaj dezolant. O lume de neajutoraţi zdrenţăroşi, retardaţi, cerşetori, betegi, unii umili, alţii agresivi, se tot învârteau în jurul ei, o priveau curioşi, toți aveau privirea oblică, binecunoscută, apoi plecau mai departe. Observând că toți aveau rânjetul lui Zeus se sperie. Aproape se împiedică de o femeie, parcă o cunoştea, da, era o necăjită, piele şi os, cam negricioasă, cu ochii măriţi, ascunşi în găvanele de sub sprâncenele dese, ce muncea cu ziua pe unde apuca, la curăţenie, pentru nimica toată. O strigă dar femeia nu o luă în seamă, ori nu auzea, ori nu o recunoştea. Ţinea într-o mână o pâine şi în cealaltă o conservă, îi ştia bine gesturile, prin urmare nu o confunda. Doamne, cum să scape de aici şi cum de ajunsese zona o ruină?
Pe malul drept al râului, devenit un fir de apă infectă, verzuie, ce răspândea mirosuri pestilenţiale, se afla o clădire înaltă, până la cer, un fel de complex îmbrăcat în sticlă verzuie, de formă piramidală, format din module supraetajate, unele de formă cubică, paralelipipedică, altele de formă ondulată, nu mai întâlnise asemenea arhitectură, asemenea îmbinare, privi cu interes, dinafară se vedea perfect în interior. Se circula pe nişte benzi rulante, făcu semne către oamenii aceia, dar priveau înspre ea fără să o vadă. O grădină cu palmieri şi plante cu frunze uriaşe, liane ce atârnau de fire nevăzute în cele mai bizare îmbrăţişări, flori în culori de o limpezime şi intensitate ireale, de la albul zăpezii până la ivoriul fildeşului, în tonuri de roşu până la roz pal, albastru până la bleul sidefiu, galben deschis până la portocaliu, ciclamen până la violet, toate nuanţele de mov şi turcoaz, împerecheate în splendide buchete ori răspândite printre verdele straniu, strălucitor al vegetaţiei luxuriante, fântâni arteziene, oglinzi cu ape gălbui ori albăstrii şi curcubee strălucind pe margini, statuete reprezentând zeităţile mitologiei greceşti, toate aceste minuni împodobeau spaţiul ce mărginea pereţii dintr-un material ciudat ce părea când sticlă, când devenea opac, prindea culoarea deschisă a dunelor deşertului, după unghiul din care se afla privitorul ori poate, la dorinţa celor dinăuntru. O porni în goană către gigantica şi bizara construcţie, lovindu-se fără să-i pese de proscrişii ce se dădeau înapoi speriaţi, ce a apucat-o pe asta, speranţa prindea aripi ce nu ştiau de teroarea insuportabilei călduri, trebuia să fie şi pentru ea un loc acolo, credea cu încăpăţânare că odată ajunsă, porţile se vor deschide de la sine şi-o vor primi cu braţe de iubire. Cu cât se apropia, cu atât colosul se extindea, de acuma cuprindea vechea zonă a cartierului Timpuri Noi şi fostul bulevard Dimitrie Cantemir şi cine ştie unde se termina, poate în ceruri, poate la capătul pământului, oriunde s-ar fi terminat nu avea importanţă, totul era să pătrundă în lumea aceea. Ajunse leoarcă de sudoare şi bătu cu putere în geamurile tari ca piatra. Deveniseră din nou transparente. Privi cu nesaţ înăuntru. Oameni frumoşi, eleganţi, cu un aer arogant priveau oriunde numai la ea nu. Acolo părea a fi un tărâm de vis. Insistă, alergă de la o uşă la alta şi o voce cunoscută îi spuse: nu ai cum intra, fără card special nu eşti primită. Tu nu poți primi cardul: ești proscrisă… ai fost la vot… M-am rătăcit, se văicări ea, vă rog să mă ajutaţi, nu mai pot rezista printre retardaţi şi proscrişi, nu mai suport lumina orbitoare şi soarele torid! Pur şi simplu refuza realitatea în care se trezise dintr-odată, Doamne, cum am nimerit aici? Nici măcar nu ştia de unde vine, dar oricum din alt mediu decât cel în care se chinuia acum. Bine, încerc să te ajut, dar promite-mi că i te supui lui Zeus îi spuse vocea. La o înclinare a capului ei, uşa uriaşă, din sticlă, se deschise doar cât să poată intra în holul primitor şi foarte înalt, înalt până la ceruri. În sfârşit o gură de aer curat, o răcoare plăcută îi mângâie fiinţa răvăşită, speriată, umilită. Simţi doar apropierea unei entităţi energetice, adia în jurul ei fără să se facă văzută, ne pare rău, nu vă putem primi decât dacă-ți ții promisiunea. Nu se poate!! Strigă cu toate forţele adunate să convingă. Alergă înnebunită şi pipăi cu palmele pereţii înconjurători. Trebuia să intre în clădirea aceea cu orice preţ! N-ai cum, auzi încă o dată vocea cunoscută. Linişteşte-te. Am să te introduc în şcoală. Voi spune că eşti o colegă de a mea şi că predai acolo. Să predau? Ce disciplină? Ce calificare am eu? se miră ea, nu sunt profesoară şi nu ştiu cum să mă descurc… Acum să taci şi să mă asculţi cu atenţie. Deocamdată te scap de vipia de afară.
Se trezi dintr-odată furată de o forţă ce o trecu printr-un tunel. Alerga prin aer într-un întuneric absolut, se dezechilibra mereu, tălpile se opreau când mai sus, când mai jos, după forţa călcăturii, o senzaţie de neputinţă şi deznădejde o copleşi furându-i orice speranţă. Ateriză brusc într-un amfiteatru subteran, luminat artificial şi ponderat. Rândurile de bănci erau în formă de semicercuri concentrice. Treptele ce mărgineau jumătatea dreaptă a semicercului duceau la nişte topogane, paralele între ele, ce coborau în pantă abruptă. Toate locurile amfiteatrului erau ocupate de elevi, adolescenţi, semănând perfect unii cu alţii. Îi studie cu interes şi în amănunt. Aveau pielea albă, ochii şi sprâncenele negre, gura potrivită. Băieţii, tunşi scurt, purtau pe cap şepci negre, uşor alungite, cu cozoroc scurt, iar uniforma era formată din surtuc şi pantalon bleumarin, camaşă albă cu cravată neagră; fetele aveau părul drept, scurtat deasupra sprâncenelor şi până la umeri la spate, iar ca uniformă vestă şi fustă plisată bleumarin, bluză albă şi cravată neagră. Toţi elevii purtau pantofi negri şi şosete albe. Priveau inexpresiv, uşor temători către tobogane. Acolo urma să se dea examenul decisiv. Cine nu reuşea să strângă punctajul de trecere, era eliminat din comunitate. Probabil alungat în teroarea de afară ori… cine ştie ce altă condiţie umilitoare îi aştepta. Toate aceste explicaţii i se comunicau mental. Le înţelegea doar uitându-se. Priveşte cu atenţie la juriu, îi zise vocea cunoscută. Dar juriul se afla undeva deasupra, nu distingea chipurile membrilor. În spatele lor, peretele era acoperit cu plasme mari pe care trona chipul jovial, din zilele bune, al lui Zeus. Vocea continua să turuie. O urmărea cu greu… nu-și putea dezlipi privirea de pe ecrane… Notele se dau în funcţie de poziţie. Elevul se aşază în capătul de sus al topoganului şi îşi dă drumul de acolo. Dacă poziţia este corectă, aşezat cu spatele drept şi picioarele strâns lipite, înainte, cu mâinile pe lângă trup şi palmele lipite de picioare, dacă inteligenţa şi forma fizică sunt corespunzătoare, atunci prinde o viteză înscrisă în barem şi trece examenul. Altfel, poate să se dezechilibreze, să stea într-o rână, ori, şi mai rău, să se rostogolească, să cadă, i se pot întâmpla multe până ajunge la baza aparatului. Dar ce este ăsta? Un aparat de examinare anuală. Se pregătesc un an întreg ca să se dea pe toboganul ăsta nenorocit? Ehe, sunt nişte reguli subtile pe care le stăpânesc cu chiu, cu vai după un an de muncă sisifică. Au foarte mulţi profesori, antrenori, pot să te pierd printre ei, oricum e mai bine aici decât afară. Chiar dacă nu vezi lumina soarelui şi nici nu e raiul din cartierul de sticlă, sunt condiţii acceptabile, pentru că aici nu are acces oricine. Am să-ţi găsesc o activitate pentru care să te faci utilă. Nu pot, vă mulţumesc dar nu pot să primesc. Eu aici supravieţuiesc şi m-am obişnuit, în câteva zile uiţi că ai trăit în altă parte, insistă vocea. Nu mai ascultă. Urmărită de chipul de pe ecrane, care începuse să rânjească coborî panta paralelă semicercului. Trebuia să scape de acolo. Merse prin întuneric până când zări o linie subţire de lumină orizontală, venind de undeva din afară. Începu să alerge. Întunericul se subţie, dunga de lumină venea de sub uşile metalice ce se îmbinau perfect. Pipăi şi găsi mânerul uneia dintre ele. Trase cu putere. Uşa se deschise doar cât să iasă în albul orbitor al străzii.
Se afla din nou în zona fostei Pieţe a Unirii. Adică locul de care fugise. Aceeaşi lumină rea, orbitoare, acelaşi aer încins, irespirabil. Ologi, ciungi, orbi cu ochii scurşi, bolnavi cu obrajii şi gura mâncate de boală rânjind macabru… Doamne, același rânjet…cu trupul plin de buboaie şi viermi, acoperiţi de gioarse mizere, mişunau de colo, colo, cerşind, implorând ajutorul, alţii orbecăiau prinzându-se unii de alţii, pipăindu-se în locurile ruşinoase, râzând lugubru şi deşănţat. Alergă înnebunită să scape de gloata de proscrişi, o adiere curată venea de undeva dinspre fostul bulevard ce urca spre Intercontinental. Un zid ciudat, transparent, separa cerul în două printr-o barieră, dincolo de care abia se zăreau contururi de case și vile – parcă se vedea și vila pe care tocmai o vizitase, Vila Dante - şi oameni ce păreau normali. Peisajul era estompat de o perdea de ceaţă, iar nuanţele culorilor se întreţeseau formând combinaţii de vis. În partea de sus se plimbau nori roz-albastru deschis şi o boare răcoritoare se zbenguia deasupra bârnei despărţitoare. Acolo trebuie să ajung! Privi în jur. Proscrişii o priveau înfometaţi. Urcă-te pe mine, îi strigă un cocoşat păros, cu picioare puternice şi braţe cărnoase, urcă-te pe mine! N-avu încotro. Dintr-un salt fu pe umerii ghebosului. Omul întoarse capul şi o privi satisfăcut, cu luciri demonice în ochi. Nu mai era cazul să aleagă, să facă nazuri, se lăsă în voia lui, mai ales că era singura ființă ce nu avea rânjetul lui Zeus. Vreţi să puneţi mâna pe ea, n-o să aveţi parte, chicoti bucuros. Le făcu celorlalţi semne obscene, apoi de ameninţare şi o porni în fugă spre barieră. Te duc în lumea ta, te duc în lumea ta! hohoti printre sughiţuri. Te scap de nenorociţii ăştia ! Fugea în salturi, ăsta e şi şchiop, gândi ea, dar măcar este curat, nu miroase urât şi poate ajung la barieră. Vieţaşul părea de bună intenţie, hai, mai repede, îl grăbi, el întoarse capul, ţine-te bine de ceafa mea, ţi-am promis că te duc dincolo, aşa am să fac! Alerga cu gâfâituri prelungi, ea se ţinea zdravăn cu ambele mâini de ceafa lui, mai să cadă de pe cocoaşa alunecoasă, haita fugea după ei să-i prindă, dar ghebosul era puternic, îi pocnea când cu un picior, când cu altul, cu pumnii, ăia chiţăiau de durere, fugeau, apoi se regrupau şi alergau din nou după ei, să i-o fure nebunului, parcă am fi Esmeralda şi Cocoşatul de la Notre Dame, apucă să gândească, mai aveau puţin, bariera era în faţa lor, simţea deja efluvii răcoroase, frumos mirositoare, mai aveau câţiva paşi, nebunul hohotea de bucurie că învinsese, din cauza efortului bale amestecate cu transpiraţie i se scurgeau pe bărbie, respiraţia îi devenise tot mai greoaie. Când bariera începu să se ridice, cu o mişcare bruscă, Cocoşatul o aruncă dincolo de ea. Ateriză pe un strat de gazon, între nişte ronduri de trandafiri albi, roşii şi ciclam ce emanau un miros puternic, ameţitor. Era în curtea vilei Dante.
Se trezi dar nu avu curajul să deschidă ochii. Gândi că totul i se trăgea de la isteria ce a cuprins toată nația după referendum și decise, pe loc, să nu mai urmărească discuțiile înnebunitoare de la televizor. Când deschise în sfârșit ochii, deasupra ei stăteau aplecate mai multe halate albe. Convinsă că îi sunase ceasul, că veniseră s-o lege, strigă disperată: V-a trimis Zeus?
(Eliza ROHA)