Istoricul Lucian Boia demoleaza si miturile post-comuniste

"Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic"

Prin lucrările pe care le-a scris, istoricul Lucian Boia este supranumit demolatorul miturilor din istoria românilor. Nu se dezminte nici în ceea ce privește interpretarea istoriei recente, într-un interviu publicat în luna ianuarie de adevarul.ro , din care redau un fragment, cu interesante caracterizări ale perioadei comuniste și a celei care a urmat. 

Lucian Boia

Constatări , diferite de enervantele clișee  propagandistice, pe care puțini dintre contemporani le rostesc;  și mai puțini din elita politică și intelectuală le recunosc.

Avem în față un fragment de istorie scrisă, din perioada contemporană nouă, prin care ne vor cunoaște și judeca generațiile viitoare de români.

Interviu realizat de Vlad Stoicescu

Sunteţi un adept al ideii că perioada  interbelică este cea mai fastă din istoria României?

Nu, nu sunt adept al acestei idei. Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică, cu o singură excepţie, intelectualitatea. Din punct de vedere social erau discrepanţe enorme. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.

Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50?

Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi. În Occident fractura socială nu era aşa de mare pentru că populaţiile erau alfabetizate într-un procent mai mare şi aveau acces la cultură. Noi ne tot comparăm cu Bulgaria astăzi, dar Bulgaria interbelică, deşi la nivelul de sus este mai puţin performantă decât România, la nivelul de jos stă mai bine. La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc.

Cât de conştient a fost românul mediu statistic în 1948 de schimbarea de regim, de la monarhie la republică?

Cei mai mulţi nu aveau cultură politică. Au resimţit-o ca pe o cotitură doar cei care aparţineau elitei intelectuale, dar cei mai mulţi români nu erau elite. E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist.  Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului. Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora.

Poartă o vină perioada interbelică pentru asta?

Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? S-a încercat în 1920 o reformă agrară şi ţăranii au fost împroprietăriţi, dar erau prea mulţi ţărani şi prea puţin pământ. S-a pus la punct şi un sistem de învăţământ prin intermediul lui Spiru Haret. Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Sunt românii altfel pentru că au beneficiat în foarte puţine ocazii de conjucturi favorabile?

România a fost foarte tare deformată de comunism, dar şi comunismul românesc a fost aşa cum a fost fiindcă s-a aşezat peste România interbelică. Când te uiţi, însă, la uşurinţa cu care românii l-au lăsat pe Ceauşescu să îşi facă de cap, nu mi se pare deloc corect să spui că l-am suportat pe dictator, fiindcă atunci ajungem la o interpretare fatalistă. România e ţara cu una dintre cele mai slabe opoziţii la comunism, chiar dacă au fost oameni care s-au opus. În România nu a existat samizdatul. Intelectualii români au ajuns la un soi de compromis cu puterea, dându-li-se o anume libertate până la un punct dincolo de care nu se putea trece. Aici nu a existat nicio carte publicată clandestin şi nicio opoziţie de amploarea Primăverii de la Praga. Românii nu au cultura rezistenţei şi asta tot din Evul Mediu vine. Ba mai mult, au o cultură a supunerii, de la ţăranul prea supus în faţa boierului, de la domnitorul prea supus în faţa Porţii Otomane. Deci te supui, dar încerci să te descurci, să îl tragi pe sfoară eventual pe cel căruia te supui. Asta nu ţine de conjuctură. Lucrurile astea ţi le faci cu mâna ta.

Uitaţi-vă la felul în care s-a ajuns la comunismul dinastic. Românii au înghiţit ca soţul care era conducătorul ţării să îşi împartă puterea cu soţia şi cu fiul. În Europa aşa ceva nu a existat. Să nu mi se spună că a fost o fatalitate. Românii au înghiţit chestia asta care este ruşinoasă şi care ar trebui asumată. Toate astea au dus la o dereglare majoră şi nu am ieşit prea bine din comunism.

Unde s-a greşit în 1989?

Mai întâi, ce mă deranjează este minciuna ca mit fondator al României moderne. Noi încă nu ştim ce s-a întâmplat la revoluţie. Mă mai deranjează desfiinţarea imediată a Partidului Comunist. În felul acesta nimeni nu mai era comunist, dacă nu mai exista partidul. Deşi toată elita noastră îşi are originea în comunism. Toate reperele noastre sunt de dinainte de comunism, iar oamenii care ne conduc sunt moştenitorii sistemului pe care l-au repudiat. Nu mai zic de faptul că se şi lăudau cu o democraţie originală la începutul anilor ’90. Noi am ieşit din comunism complet debusolaţi şi legătura s-a făcut artificial cu România de dinainte de comunism. S-au reconstituit partidele istorice, dar şi asta a fost ceva artificial.

Ar fi fost posibil, în condiţiile date, un proiect de decomunizare?

Nu cred, a fost o dezorientare totală. În plus, există o doză foarte mare de autenticitate în viaţa politică românească. Dacă luăm partidele, vedem că ideologiile lor sunt foarte vagi. Până la urmă partidul care şi-a zis social-democrat şi care s-a lepădat de haina comunistă ca de Satana este în fond continuarea vechiului partid comunist, care în marea minciună nu şi-a mai zis Partidul Comunist şi care a dat şi primii mari îmbogăţiţi ai României post comuniste. Dacă te uiţi la clasa noastră politică, cu excepţiile de rigoare, ce i-a preocupat cel mai mult a fost să se îmbogăţească. Şi în contextul ăsta ideologiile au fost lăsate deoparte. Iar Partidul Democrat, actualul PDL, a pornit ca un partid socialist, a fost în Internaţionala Socialistă şi acum îşi spune de dreapta. S-au transformat peste noapte pentru că rămăsese liber culoarul de dreapta după destrămarea PNŢCD. Reapariţia partidelor istorice a fost şi ea artificială. Coposu a umflat foarte tare PNŢCD şi pe urmă am văzut cum s-a dezumflat. Iar PNL a avut o ideologie ceva mai bine pusă la punct, dar acum a lăsat-o la garderobă, prin fuziunea cu partidul acela echivoc din jurul Antenei 3 şi al lui Dan Voiculescu.

De ce credeţi că societatea românească nu reacţionează în niciun fel în faţa unor astfel de lucruri?

Pentru că românii au cultura tăcerii, iar exploziile sunt o dată la o sută de ani. Am avut o explozie la 1907, alta în 1989. Ideal ar fi să nu ai asemenea explozii, ci o conştiinţă civică astfel încât lucrurile să se regleze în permanenţă. Când s-au redus salariile bugetarilor ar fi trebuit să existe reacţia oamenilor. Dar românii sunt apatici, nu reacţionează. În ţările occidentale au fost reduceri mult mai mici şi am văzut manifestaţii-monstru. În Franţa nu ar îndrăzni nimeni să reducă salariile cu 1% că ar fi o nouă revoluţie.

Este cumva şi un dezinteres major faţă de lucrurile pe care le punem în comun ca societate? Faţă de spaţiul public, de exemplu.

Da, nu există niciun fel de conştiinţă civică. Comunismul a vrut să creeze o societate colectivistă şi i-a făcut pe oameni să fie extrem de individualişti. Vedeţi criza politică din vară, la noi oamenii s-au împărţit, chiar şi în mediul intelectual, aproape că nu mai puteai să stai de vorbă cu ei.

Dumneavoastră cum aţi interpretat desfăşurarea de forţe din jurul referendumului?

E clar că Băsescu a interpretat într-un mod autoritar Constituţia şi şi-a pus oameni cheie în diverse posturi, dar nici ceilalţi nu au fost mai prejos. Cred că a fost o lovitură de stat în aceeaşi măsură în care şi Băsescu a fost un dictator. Adică e tot comedie românească. Diferenţa este că Băsescu a adunat sistematic tot mai multă putere în ani de zile, respectând formal regulile, pe când cei care au vrut să îi dea jos au făcut nişte lucruri în câteva zile. Iar modul lor de acţiune a fost frapant, factorul timp a contat foarte mult. Când toate sunt dereglate, sigur că şi jocul e incorect de o parte şi de alta. Eu nu văd, însă, marile proiecte în niciuna dintre tabere. Ce nu îmi place este modul ăsta de umilinţă combinat cu şmecherie.

Vă referiţi la ceva anume?

Mă gândesc cum a fost chemat Ponta la Bruxelles şi i-au fost puse în faţă cele 11 reguli. Păi credeţi că dacă ar fi fost Polonia s-ar fi dus primul ministru? E o notă proastă pentru România care arată complexele noastre de inferioritate. Spre deosebire de noi, Polonia are complexe de superioritate, nu întotdeauna cele mai sănătoase, dar mai bune decât cele de inferioritate. Sau a fost episodul în care ministrul de externe britanic l-a convocat pe Ponta la aeroport şi el s-a dus. E incredibil aşa ceva, cum poate un ministru de externe să convoace un prim-ministru?

Apreciaţi, mai degrabă, un om politic de tipul Traian Băsescu, mai bătăios?

Băsescu are mai multă personalitate şi nu cedează aşa de uşor, dar are alte defecte. Este totuşi autoritarismul lui, favoritismul cu persoanele pe care le-a pus în diverse funcţii şi un stil cam golănesc care este incompatibil cu funcţia prezidenţială. Pentru mine a fost o dezamăgire şi modul în care s-a comportat Crin Antonescu în luna aceea cât a fost preşedinte interimar. Stilul lui a fost tot agresiv, tot autoritar.

Credeţi că a fost un lucru bun condamnarea comunismului în 2006?
Nu cred că a fost un lucru rău, aş exagera dacă aş spune asta, dar cred că a fost un lucru fără importanţă. Când declari solemn în Parlament că regimul a fost ilegitim şi criminal, aş avea unele rezerve. Sigur că a fost, dar nu a fost doar atât. Eu aş veni cu o caracterizare mai nuanţată şi mai subtilă. Şi, culmea ipocriziei, treaba asta o fac şi o votează în Parlament chiar urmaşii comunismului. Te-ai fi aşteptat ca din acţiunea asta să iasă ceva, dar nu a ieşit nimic. Mie mi se pare că a fost doar multă ipocrizie. La fel cu legea lustraţiei, alt caraghioslâc, care avea rost imediat după ’89, când ar fi realizat o ruptură faţă de regimul comunist. Dar acum?!

Nici nu pare să fi fost una din dilemele morale şi politice ale României post-revoluţionare.
Sigur că nu. Păi dacă cei mai mulţi au votat cu Iliescu în 1990, nu e clar că au fost împotriva Punctului 8 de la Timişoara?